Biserica medievală

Biserica medievală din secolele XIV-XVI se află în centrul platoului, la 50 m spre sud de caravanserai. Este de tip dreptunghiular, alcătuită din trei compartimente, cu naosul pătrat, absida altarului circulară în interior şi în exterior, decroşată simetric, cu un pronaos absidat poligonal, supralărgit. S-au păstrat doar fundaţiile de cca. 1,0 m înălţime şi o porţiune neînsemnată din elevaţia zidurilor. Lăţimea exterioară a bisericii, în partea naosului, este de 6,50 m, lungimea totală exterioară, inclusiv cu lungimea absidei este de 16,50 m. Peretele despărţitor dintre naos şi pronaos avea fundaţia cu 50 cm mai sus decât cea a pereţilor exteriori. În pronaosul bisericii au fost găsite două înhumări, una feminină şi alta masculină, persoanele decedate fiind înmormântate în veşminte ţesute cu fir de argint aurit, cu podoabe de argint şi de aur. Dinspre vest şi dinspre est biserica a fost întărită prin zidărie sub forma unor contraforturi rudimentare.

În 1977 au avut loc lucrări în scopul conservării vestigiilor. Pereţii au fost întăriţi cu piatră nouă, care a astupat parţial vechea zidărie, a fost demolat peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, a fost conservată o porţiune, deteriorată din partea de sud-vest a naosului. Nivelul solului din interiorul bisericii a fost coborât până la nivelul de jos al fundaţiei.

Biserica a fost studiată arheologic de două ori. Prima investigaţie a avut loc între anii 1947-1951, constatându-se că forma bisericii a fost realizată în două etape. La această concluzie a condus faptul că fundaţia peretelui interior este mai ridicată, particularitate ce a condus la concluzia că peretele este de provenienţă mai târzie (deşi configuraţia clădirii cu evazare treptată spre vest a compartimentelor este un argument al împărţirii bisericii în trei spaţii interioare deja în faza iniţială). Peretele median, neţesut cu pereţii exteriori, a fost construit mai târziu, dar incontestabil în timpul aceleiaşi etape constructive, deoarece trasarea peretelui a corectat greşelile admise la construirea conturului perimetral al pereţilor exteriori: peretele de nord al naosului era mai scurt decât peretele de sud, iar pereţii respectivi ai pronaosului sunt soluţionaţi invers.

În anii 1972 şi 1974-1975 a fost cercetat cimitirul de la vest şi sud de biserică. În peste 180 de înhumări, cea mai mare parte fără inventar de datare, au fost găsite şi câteva monede din secolele XVI-XVII. Pe baza lor a fost emisă ipoteza că şi biserica din piatră datează din aceeaşi perioadă, funcţionând ca paraclis al cimitirului târgului Movilova , fiind admisă ideea ca ctitori ar fi membri ai familiei domnitoare a Movileştilor.

A doua etapă de cercetări arheologice a bisericii a fost condusă de I. Hâncu în anii 1993-1995. S-a stabilit că clădirea bisericii a fost ridicată încurând după curăţarea terenului de materialul rămas din timpul dominaţiei Hoardei de Aur. O parte a acestuia era aruncat într-o groapă, deasupra căreia a trecut peretele oblic de sud-vest al pronaosului, materialul din umplutura ei formând un “complex arheologic închis din secolul al XIV-lea”.

Opinia specialiştilor în domeniul istoriei artelor plastice nu a fost univocă Profesorul V. Vătăşianu a susţinut existenţa a două etape în construcţia bisericii şi datarea propusă, presupunând că pronaosul poligonal avea menirea de a suporta o construcţie din lemn, opinie susţinută de către Vasile Drăguţ şi A.H. Toramanean. Gh. Curinschi-Vorona o datează drept o biserică “arhaizantă din timpul lui Ştefan cel Mare”, istoricul I. Cereteu acceptă prima etapă a bisericii, alcătuită dintr-un naos şi absida altarului.

Evantaiul părerilor referitoare la datarea bisericii este neobişnuit de larg. Limita inferioară este propusă de I. Hâncu – sfârşitul secolului al XIV-lea − începutul secolului al XV-lea, cea superioară propusă de P. Bârnea − de la sfârşitul secolului al XVI-lea − începutul secolului al XVII-lea. Între acestea se înscriu datările propuse de G. Smirnov – începutul secolului al XV-lea, V. Voiţehovschi şi C. Bogdan – perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare şi cea expusă de Vl. Ghimpu – primul deceniu al secolului al XVI-lea

Biserica de la Orhei prezintă o subvariantă a tipului de biserică cu pronaosul absidat poligonal, având pronaosul supralărgit, cu o evazare treptată a dimensiunilor compartimentelor spre vest.  Această soluţie a pronaosului în formă absidată a fost atestată mai frecvent la bisericile din lemn. Descoperirile arheologice din ultimii ani au depistat vestigii ale unor biserici de acest tip, construite din piatră mult mai vechi  de unde rezultă că exista un prototip comun mai vechi, locul căruia în geneza arhitecturii moldoveneşti nu este cunoscut.

Absida altarului este alungită, apropiindu-se de soluţiile bisericilor romanice construite în secolele XII-XIV în Europa Centrală şi de Vest. Biserici cu absida alungită au fost construite în Ţara Moldovei doar în perioada de constituire a arhitecturii ecleziastice naţionale, înscrisă în intervalul secolul al XIV-lea − prima jumătate a secolului al XV-lea.

Forma alungită în exterior a naosului înscrie în interior un plan pătrat de cca. 5,0×5,0 m. Pronaosul se înscrie într-un pătrat mai mare decât naosul, cu colţurile de apus tăiate oblic. Zidăria pereţilor se deosebeşte de cea a naosului, unde pietre de mărime mijlocie sunt aşezate cu grijă în asize, iar la pronaos lipseşte respectarea riguroasă a rândurilor de piatră. De aici vine şi presupunerea că în prima fază au fost construite absida altarului şi naosul, iar în faza a doua – pronaosul. Dar pronaosul de asemenea proporţii este atestat în ţările balcanice şi sud-dunărene în secolele XII-XIII, geneza lui pare să se fi produs pe Muntele Athos, de unde ajunge în ţările ortodoxe din Balcani în secolul al XIV-lea. Pronaosul pătrat este prezent în arhitectura din Ţara Moldovei, ca şi în cea din ţările balcanice şi sud-dunărene, dar atestarea lui începe de la sfârşitul secolului al XIV-lea − începutul secolului al XV-lea.

Vestigiile bisericii de la Orheiul Vechi sunt o expresie a perpetuării tipului planimetric de biserică, compus din naos şi pronaos amplu absidat, în subvarianta pronaos absidat şi supralărgit, combinat cu absida altarului alungită. Analiza arhitecturală a planului scoate în evidenţă vehicularea unor soluţii planimetrice sud-dunărene şi interferenţa lor cu soluţiile constructiv-artistice occidentale.

Datarea arheologică a bisericii de la Orheiul Vechi cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea este susţinută prin analiza planimetrică şi proporţională a edificiului, coroborată de analiza celor mai vechi monumente ecleziastice din Moldova istorică şi din ţările vecine de aceeaşi orientare spirituală. Luând în consideraţie contextul istoric al Orheiului Vechi, când creştinismul este atestat în persoana emirului Dumitru, a cărui reşedinţă s-a aflat aici, construcţia bisericii ar fi putut fi construită înainte de răspândirea puterii statale a Ţării Moldovei asupra interfluviului Prut-Nistru. Ar fi firesc să fi fost ctitorită de aceeaşi persoană care, distrugând mausoleul şi moscheea, şi-a anunţat renunţarea la religia islamică, următorul pas fiind ridicarea unei lăcaş de cult creştin. Înhumările din pronaosul bisericii, de la care au rămas fragmente ţesute din fir de argint aurit, sunt caracteristice pentru vestimentaţii luxoase orientale, obişnuite în arealul aflat sub dominaţia Hoardei de Aur. Depistarea la Orheiul Vechi a unui encolpion, arte-fact din timpul dominaţiei Hoardei de Aur, este un argument puternic al prezenţei acolo, pe lângă musulmani, şi a populaţiei creştine.

Reieşind din aceste considerente, nu este nici un indice care ar contrazice afirmaţia că biserica de piatră ar putea data de la sfârşitul anilor ’60 ai secolului al XIV-lea, pronaosul servind ca necropolă unor tătari creştini, poate chiar emirului Dumitru, înhumat cu soţia sa în pronaosul bisericii.

Bibliografie:

  1. P. Bârnea, Despre soarta istorică a Orheiului Vechi, în Tyrageţia, T. III, 1996, p. 145-146.
  2. I. Hâncu, T. Nesterov, Orheiul Vechi, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1995. A XXX-a Sesiune naţională de rapoarte arheologice, Brăila, 1996, p. 85-86.
  3. I. Hâncu, Rezultatele cercetărilor arheologice de la biserica cu pronaosul lărgit de la Orheiul Vechi, în Tyrageţia, T. III, 1996, p. 143-144;
  4. Vl. Ghimpu, Biserici din Orheiul Vechi (secolele XV-XVII), în AM, XIX, 1996, p.281-291.
  5. I. Cereteu, Construcţiile cu caracter bisericesc din Moldova în sec. al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea, Rezumatul tezei de dr. în istorie, Iaşi, 1999, 78-80.
  6. Vl. Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, Editura Tyrageţia, 2000, p. 78-92.
  7. T. Nesterov, Bisericile de la Orheiul Vechi  în contextul arhitecturii ecleziastice din Ţara Moldovei, în Arta-2001, Chişinău, 2002, p.42-51 (0,8 c. a.).
  8. T. Nesterov, Biserica de piatră de la Orheiul Vechi, în Sub zodia VătăşianuStudii de istoria artei, Cluj, Editura Nereamia Napocae, 2002, p. 35-43 (cca. 0,6 c.a.)
  9. T. Nesterov, Orheiul Vechi şi familia domnitoare Movilă, în Revista de istorie a Moldovei, 2005, p. 4-11
  10. I. Cereteu, Biserici şi mănăstiri din Moldova, Brăila, Editura Istros, 2004, 78-80.
  11. Курдиновский В., Окрестности Старого Орхея, în КЕФ, 1906 nr. 41, p. 1313-1317, nr. 42, p. 1342-1345.
  12. Смирнов Г. Д., Археологические исследования Старого Орхея, în КСИИМК, 1954, ed. 56, p. 27; 28, fig. 11.
  13. Смирнов Г. Д., Из истории Старого Орхея, în ИМФ, 1960, 4 (70), p.83.
  14. Войцеховский В.А., Памятники архитектуры Молдавии ХIV-ХVIII веков, în КСИИМК, 1954, ed. 56, p.46.
  15. П.П. Бырня, Т.А. Щербакова, Краткие итоги археологических исследований в Старом Орхее в 1971, în АИМ в 1970-1971 гг., Editura Ştiinţa, 1973, p. 199-216.
  16. П. П. Бырня, Т. Ф. Рябой, О некоторых ювелирных изделиях из Cтарого ОрхеяПамятники Древнейшего искусства на территории Молдавии, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1989, p. 97-103.
  17. T. Нестерова, К вопросу об атрибуции богатого захоронения из каменной церкви Старого Орхея, în Ювелирное искусство и материальная культура, Sankt-Petresburg, Editura Ermitajului, 2005, p. 39-40 (coautor N. Kalaşnikova, Sankt-Petersburg).
  18. T. Нестерова, Атрибуция и датировка богатого захоронения из каменной церкви в Старом ОрхееНовые данные, în Ювелирное искусство и материальная культура, Sankt-Petresburg, Editura Ermitajului, 2006, p. 60-63.
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *