Despre noi

PEISAJUL CULTURAL ORHEIUL VECHI
 
 

În conformitate cu “Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage Convention” (WHC.12/1, July 2012), Rezervaţia Orheiul Vechi este definită drept Peisaj Cultural, respectiv, drept operă formată de natură şi om.

În calitate de Peisaj Cultural Rezervaţia Orheiul Vechi reprezintă o îmbinare perfectă de elemente naturale şi antropice, care ilustrează o evoluţie continuă a societăţii şi aşezărilor umane pe parcursul mai multor milenii, sub influenţa permanentă şi în strânsă legătură cu mediul geografic, relaţiile sociale, economice şi culturale de ordin intern şi extern.

Rezervaţia Orheiul Vechi este atribuită celei de-a doua categorii de peisaje culturale stabilite de Operational Guidelines, definită drept Peisaj Evoluat Organic, dat fiind că acesta rezultă din exigenţe de origini sociale, economice, administrative şi religioase, atingând forma sa actuală prin asociere şi dialog cu mediul natural. Or, Peisajul Cultural Orheiul Vechi reflectă aceste procese în evoluţie, în formele lor şi compoziţia lor.

O particularitate fundamentală a Peisajului Cultural Orheiul Vechi constă în faptul că acesta se încadrează în ambele sub-categorii de Peisaj Evoluat Organic, stabilite de Operational GuidelinesPeisaj Fosil şi Peisaj Viu.

În calitate de Peisaj Fosil, Orheiul Vechi păstrează sedimente geologice, multiple forme carstice şi vestigii arheologice ce ilustrează procese naturale şi culturale consumate în timpuri străvechi, dar care au conservat la suprafaţa actuală a solului urme materiale deosebit de importante din punct de vedere informaţional şi fascinate din punct de vedere peisajer şi estetic.

În acelaşi timp, în calitatea de Peisaj Viu, Orheiul Vechi conservă un rol activ în societatea contemporană, în relaţie strânsă cu modul de viaţă tradiţional în cadrul căreia procesul de evoluţie continuă. În acelaşi timp, peisajul demonstrează mărturii semnificative al evoluţiei sale în timp.

Din punct de vedre funcţional Rezervaţia Orheiul Vechi îmbină opt tipuri de peisaje:

  • Agrar (activităţi agrare tradiţionale);
  • Habitat (formarea şi amenajarea aşezărilor tradiţionale);
  • Sacral (activităţi religioase-monahale, valorificarea complexelor rupestre sacrale);
  • Recreativ (odihnă şi armonie sufletească, plăceri estetice, educarea sentimentului de frumos);
  • Îndeletnici tradiţionale (vânătoarea, pescuitul peştelui, păscutul animalelor, prepararea plantelor alimentare şi medicinale);
  • Industrial (exploatarea minelor de piatră, amplasarea în cadrul minelor subterane a întreprinderilor de producţie);
  • Prezervat (păstrarea aspectului informaţional natural, efectuarea de cercetări ştiinţifice)
  • Memorial (păstrarea patrimoniului intangibil)

Din punct de vedere cultural, Rezervaţia Orheiul Vechi cuprinde patru tipuri de peisaj:

  • Istorico-geologic (defilee, stânci, forme carstice);
  • Istorico-arheologic (vestigii arheologice preistorice, antice şi medievale);
  • Rural (cultura tradiţională ţărănească);
  • Mănăstiresc (mănăstire tradiţională ortodoxă).

© Gheorghe Postică

Spaţiul Rezervației Orheiul Vechi
 

Rezervaţia cultural-naturală Orheiul Vechi este amplasată în defileul râului Răut săpat în reciful de calcar al Platoului Central Moldovenesc. Râul a modelat platoul care formează un şir de stânci de calcar, care au adăpostit timp de milenii aşezări umane şi comunităţi religioase,  amplasate la intersecţia diferitor civilizaţii, care caracterizează spaţiul Moldovei din timpurile preistorice până în evul mediu.

Rezervaţia cuprinde şapte promontorii de proporţii, fascinante din punct de vedere peisagistic, nominalizate de către populaţia locală în mod tradiţional Furceni, Cot, Stojişte, Mihăilaşa, Peştera, Trebujeni, Butuceni şi şapte defilee adiacente de o frumuseţe deosebită: Defileul Selitra, Defileul Râpa Ciobanului, Defileul Morova, Defileul Ivancea, Defileul Hucişca, Defileul Răposu  şi Defileul Culicăuca.

Primele cinci promontorii, la fel ca şi defileele alăturate, reprezintă arii naturale protejate şi câmpuri cu multiple situri arheologice, iar ultimele două, care dispun de caracteristici naturale şi istorico-arheologice nu mai puţin importante, reprezintă în mare parte spaţii care adăpostesc actualele sate Trebujeni, Butuceni şi Morovaia, cu vechi tradiţii şi arhitectură vernaculară deosebită, acestea din urmă fiind parte componentă a Rezervaţiei Orheiul Vechi.

Defileul Răutului traversează suprafaţa Rezervaţiei Orheiul Vechi de la nord-vest spre sud-est pe un traseu tri-sinusoidal de circa 15,0 km, fiind mărginit la extremităţi de satele din vecinătate: Furceni (raionul Orhei) şi Maşcăuţi (raionul Criuleni).

În linie dreaptă, defileul râului se extinde pe o suprafaţă cu lungimea maximă de 9,0 km de la nord-vest spre sud-est şi lăţimea de 1,5-4,0 km de la sud-vest spre nord-est. 

© Gheorghe Postică, Lazar Chirică

Clima Rezervației Orheiul Vechi
 

Rezervaţia Orheiul Vechi este amplasată pe izoterma +21° C a lunii iulie şi între izotermele -4° C, -3° C a lunii ianuarie. Valoarea maximală a verii de +41,5° C a fost înregistrată pe 21 iulie 2007, valoarea maximală a iernii de -38,5° C a fost înregistrată pe data de 25 ianuarie 1942. Precipitaţiile medii anuale sunt de 500 mm. Durata strălucirii soarelui este de 2000-2050 ore anual (22,8-23,4 %). Durata predominantă a vântului în regiune este de Nord-Est, iar calmul atmosferic este de 42 %. În linii generale, Rezervaţia, beneficiază de o climă temperată de tranziţie, fenomenele meteorologice de risc fiind frecvente.

Autor: Dr. Lazar Chirica

Relieful Rezervației Orheiul Vechi
 

Din punct de vedere geologic Rezervaţia Orheiul Vechi reprezintă un relict de calcare fosile de tip sarmaţian, specifice pentru zona nord-pontică, acoperite de un înveliş original de depuneri de argilă şi cernoziom din cuaternar.

Actualul relief al complexului Orheiul Vechi este rezultatul proceselor de morfogeneză (fluviale, torenţiale, gravitaţionale, carstice etc.), desfăşurate în perioada neogenului (miocen, pliocen) şi în cuaternar (eopleistocen, pleistocenholocen).

Elementul geomorfologic esenţial al complexului îl constituie valea râului Răut, care determină în ce-a mai mare parte specificul şi originalitatea Rezervaţiei Orheiul Vechi.

Râul Răut reprezintă un afluent de dreapta al fluviului Nistru cu o lungime de 286 km. Îşi are izvoarele în regiunea de nord a Republicii Moldova, lângă s. Rediu-Mare, raionul Donduşeni şi se intersectează cu râul Nistrul în partea centrală a ţării, lângă satul Ustia, raionul Criuleni.

Comparativ cu partea de nord, unde râul îşi poartă apele prin câmpii şi văi, în partea de sud, în special de la actualul oraş Orhei şi până la revărsare în Nistru, Răutul intersectează recife de calcare sarmaţiene, formând un defileu meandric profund cu maluri stâncoase, care oferă regiunii date un aspect pe cât de grandios şi monumental, pe atât de misterios.

Segmentul defileului râului Răut aflat în cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi, prin aspectul său deosebit, este cel mai impresionant şi cel mai semnificativ din punct de vedre ştiinţific şi cultural, fapt ce îl plasează printre cele mai importante monumente de patrimoniu de acest tip din lume.

Valea râului Răut este compusă din albia minoră, albia majoră, terase şi versanţi.

Valea cu versanţi asimetrici este săpată în reciful de calcar sarmaţian mijlociu de circa 13,0-8,0 milioane ani vechime, precum şi în depunerile aluviale argiloase cuaternare (eopleistocen – 1,8-0,8 milioane ani şi pleistocen – 0,8 milioane–10,0 mii ani).

Depunerile argiloase meotiene şi pontice (circa 8,0-2,0 milioane ani) în regiunea Orheiului Vechi lipsesc, dat fiind erodarea acestora în pliocenul târziu-începutul eopleistocenului de către apele Nistrului, care la etapa respectivă se extindeau peste actuala albie a Răutului.

Valea Răutului în zona Orheiului Vechi are formă de defileu şi chei, fiind relativ îngustă, cu o lăţime ce nu depăşeşte 1,0-2,0 km.

Albia minoră a râului Răut aflată la altitudinea de 20,0-22,0 m mai sus de nivelul Mării Negre, reprezintă un canal cu adâncimile medii în perioada apelor mici de 0,7-1,2 m, iar în perioada apelor mari cu valori extreme adâncimea poate atinge cota de 6,0-6,5 m. Lăţimea albiei variază în limitele 30,0-50,0 m, debitul mediu al râului este de 9,93 m3/s, scurgerea medie anuală constituie 0,35 km3, maximă – 0,80 km(1981), iar cea minimă – 0,066 km3 (1959). Râul Răut primăvara are scurgerea de 50 %; vara – 23 %, toamna – 14 % şi iarna 13 % din cea anuală.

Râul Răut are maluri concave sau convexe, de multe ori abrupte, cu panta până la 90º, reprezentând segmente de mare atractivitate, în deosebi în sectorul Trebujeni (versantul de dreapta)sectorul Peştera sau Trebujeni-Butuceni (versantul de stânga) şi sectorul Butuceni (versantul de dreapta).

Caracterul pitoresc al văii este accentuat de trei meandre (Mihăilaşa, Peştera, Butuceni) de o rară frumuseţe şi de o originalitate deosebită. Înălţimea versanţilor abrupţi atinge în mediu altitudinea de circa 100-130 m, cotele maxime fiind de 170-180 m, mai sus de nivelul mării.

 Rocile miocene din zona Orheiului Vechi sunt reprezentate de subetajul Sarmaţianului mediu (denumit „Basarabean”) în cadrul căruia se evidenţiază trei pachete de bază, care corespund unor etape distincte în istoria geologică a zonei respective.

Pachetul I (N1S21) este compus din calcare pelitomorfe, dure, cu o culoare cenuşie deschisă până la cenuşie închisă şi un conţinut substanţial de cochilii de moluşte de talie mică: Paphia gregaria (Partsch.), Paphia ch. noviculata (R.Hoern), Cerastoderma politioanei (Jekel), Cerastoderma plicatoftoma (Sinz.), Hydrobio cf. elengata Eichw. Aceste calcare au grosimea de 8-18 m. Mai sus de calcareale nominaliazte urmează diatomite argiloase, dure, cenuşii-închise cu un conţnut bogat de moluşte: Paphia cf. aksajica (Bog.), Paphia cf. gregaria (Partsch.), Actrocina lojonkaireana (Bast.), Cerastorerma cf. vasolvitschi (Kofes.). Grosimea variază între 8-12 m. În partea superioară a pachetului se află calcare cu intercalaţii de marne, cu amprente de moluşte: Musculus naviculoides (Koles.), Paphia cf. naviculata (R. Hoern), Mactra subvitaliana (Koles.), Cerastoderma ex.gr. obsoletum (Eichw.). Grosimea marnelor atinge 6 m.

Pachetele II-III ale Sarmaţianului mediu (N1S22-3) sunt reprezentate de formaţiuni maritime nediferenţiate, aşezate pe suprafaţa pachetului I. Aceste depozite sunt amplasate mai sus de baza de eroziune şi se aflorează complet în malurile concave ale văii râului Răut şi afluenţilor săi, începând în amonte de Trebujeni şi până în „Râpa Morova” în avale. Din punct de vedere litologic sunt reprezentate de calcare cu foraminifere (nubiculare), calcare cu alge, calcare detritice, calcare oolitice de o culoare cenuşie-închisă şi cenuşie-deschisă. Pe verticală, se înregistrează o succesiune a calcarelor coraligene cu cele detritice şi conglomerate calcaroase. Calcarele au o stratificare orizontală, grosimea lor constituind până la 110 m. Calcarele conţin cochilii de moluşte Mactra podolica Eichw, Pirinella disjuncta (Sour), Cerastoderma fittoni (Orb.).

Depozitele pachetului III (N1S23) sunt prezente pretutindeni, fiind plasate pe suprafaţa pachetului II. Depozitele acestui pachet au o aşezare orizontală, litologic fiind reprezentate de mai multe faciesuri de calcare (detritice, coraligene), argile, nisipuri. În calcare sunt prezente cochilii de moluşte Mactra podolica Eichw, Pirenella disjuncta (Sow.), Cerastoderma fittoni fittoni (Orb.), Cerastoderma disjunctanefaris (Koles.). Calcarele sunt acoperite cu argile montmorilonitice şi nisipuri, grosimea cărora, după datele forajelor, variază între 10 şi 17 m.

Pe suprafaţa calcarelor sarmaţiene sunt aşternute 5 terase din argile şi nisip formate de râul Nistru (nr. 7-11) în eopleistocen. Pe versanţii concavi mai domoli sunt prezente patru terase (nr. 1-4) ale râului Răut din pleistocen.

În afara defileului Răutului, pe locul teraselor nr. 7-11 se află podişuri mai mult sau mai puţin întinse, care reprezintă părţi componente ale Rezervaţiei  Orheiul Vechi, acestea fiind întretăiate de defilee mai mici, cu deschideri spre valea râului de bază, toate fiind deosebit de importante şi impresionate pe plan cultural, ştiinţific şi instructiv.

În cadrul Rezervaţiei Orheiul Vechi se deosebesc 8 podişuri de bază, suprafaţa cărora este acoperită de păduri, pajişti de stepă sau culturi agricole :

1.      Podişul Butuceni se află în partea centrală a Rezervaţiei , la altitudinea de 100,0-115,0 m pe suprafaţa terasei nr. 8, având o întindere de circa 1,5×0,5-0,8 km pe axa est-vest.

2.      Podişul Trebujeni se află în partea de nord a Rezervaţiei , la altitudinea de 130,0-235,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 9-11, având o întindere de circa 7,5×5,0 km pe axa sud-nord.

3.      Podişul Jeloboc se află în partea de nord-vest a Rezervaţiei , la altitudinea de 100,0-176,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 9-10, având o întindere de circa 3,0-1,5 km de la nord spre sud de-a lungul marginii de vest a defileului Selitra.

4.      Podişul Furceni se află în partea de vest a Rezervaţiei , la altitudinea de 120,0-150,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 9-10, având o întindere de circa 2,0 km de-a lungul malului de vest al r. Ivancea.

5.      Podişul Mihăilaşa (=Podiş) se află în partea centrală a Rezervaţiei , la altitudinea de 130,0-171,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 8-10, având o întindere de 3,5×1,5 km pe axa sud-nord.

6.      Podişul Brăneşti se află în partea de sud-vest a Rezervaţiei , la altitudinea de 140,0-210,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 10-11, având o întindere de circa 3,0×6,0 km pe axa nord-sud.

7.      Podişul Maşcăuţi se află în partea de sud a Rezervaţiei , la altitudinea de 120,0-210,0 m pe suprafaţa teraselor nr. 7-10, având o întindere de circa 4,0×3,0 km pe axa vest-est.

8.      Podişul Marcăuţi se află în partea de est a Rezervaţiei , la altitudinea de 140,0-210,0 m, pe suprafaţa teraselor nr. 8-10, având o întindere de circa 2,5×7,0 km pe axa nord-sud.

O trăsătură caracteristică a Rezervaţiei Orheiul Vechi, care sporeşte cu mult originalitatea şi unicitatea ei, o reprezintă multiplele structuri carstice, printre care se evidenţiază peşterile, dolinele (depresiuni în formă de pâlnie), polia carstică şi carstul conic, ultimele două reprezentând fenomene de unicat nu numai pentru Republica Moldova, ci şi pentru regiunile limitrofe.

Peşterile în număr de circa 200 unităţi se concentrează în versanţii de sud al Răutului de lângă satul Butuceni, dar nu lipsesc şi în alte locuri din cadrul Rezervaţiei.

Pe de altă parte dolinile, polia carstică şi carstul conic – structuri morfogeologice de o frumuseţe irepetabilă, reprezintă părţi componente ale Defileului Morova din stânga Răutului, aflat în preajma satului Morovaia. 

© Dr. Lazar Chirica