Română      Русский      English
Prima pagină  »  Istoria  »  Perioada post-Orheiul Vechi
Perioada post-Orheiul Vechi, cca. 1540-1946

Locuirea rurală pe promontoriul  Peştera

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, din motive neelucidate, viaţa urbană la Orheiul Vechi a încetat (demolarea cetăţii, posibil, s-a petrecut în contextul ocupării Tighinei de otomani şi edificării cetăţii Bender). În următoarele câteva decenii, teritoriul de altădată al oraşului a fost folosit pentru diverse necesități din zonă. La începutul secolului al XVII-lea pentru o perioadă fiind reactivat vechiul târg cu o încercare de a restabili fosta cetate. În continuare localitatea a evoluat pe un făgaş strict rural, devenind proprietate a mănăstirii Golia din Iaşi, care era subordonată administrativ Mănăstirii Vatoped de la Sf. Munte Athos.

În dezvoltarea post- Orheiul Vechi a promontoriului Peștera se evidențiază 3 etape de bază:

1. cca. 1540-1600 – etapa satului Peştera

2. cca. 1600-1630 – etapa târgului Peştera

3. cca. 1630-1770 – etapa satului Trebujeni

4. 1770-1946 – etapa utilizării agricole

1. Prima perioadă (cca. 1540-1600).

La mijlocul secolului al XVI-lea teritoriul fostului oraş de pe promontoriul Peştera se afla în proprietatea Domnului Ţării Moldovei, fiind parte din moşia Peştera, care îşi avea centrul administrativ pe teritoriul actualului sat Brăneşti, aflat la cca 3,0 km spre vest. În acest context, aşezarea post-urbană de la Orheiul Vechi conform documentelor scrise capătă o nouă denumire – de „Peştera”.

În anul 1576 teritoriul promontoriului şi al aşezării Peştera, conform dispoziţiei Domnului Moldovei Petru Şchiopu, este ataşat moşiei Trebujeni/Golăieşti stăpânită de marele logofăt Ioan Golăi, care îşi avea centrul administrativ spre nord, pe malul opus al Răutului.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea la capătul de nord-est al promontoriului Peştera, pe locul vadului de trecere de peste Răut, în faţa fostei băi tătăreşti a fost construită o moară de apă, cunoscute în documentele scrise drept „Moara de la Feredeu (=Baie)” şi menţionată pentru prima dată în documentele scrise în anii 1588 şi 1591. Această moară împreună cu lacul de acumulare aferent a existat până în secolul XX.

În comparaţie cu perioada urbană, aşezarea Peştera şi-a restrâns considerabil spaţiul de locuire, ocupând părţi din incinta fostei citadele, a fostului teritoriu comercial din zona Caravanserai şi a spaţiului aflat spre sud vis-a-vis de mănăstirea rupestră a pârcălabului Bosie. Astfel, suprafaţa aşezării era de circa 10-15ha.

2. A doua perioadă (cca. 1600-1630).

Pe la 1600 Domnul Moldovei Ieremia Movilă a făcut o încercare de a reface cetatea Orheiului Vechi, în acest sens fiind date anumite dispoziţii în scris, cu readucerea moşiei din nou în stăpânirea domnească. Încercările din 1604-1612 de a reface cetatea s-a dovedit a fi una nereuşită. Cu toate acestea, începând cu anul 1604, în zona citadelei şi în zona veche comercială, a fost formată o localitate de tip urban, atestată în documentele epocii sub denumirea – târgul “Peştera”, administrat din partea domniei de un pârcălab și de un șoltuz (conducătorul sfatului comunităţii orăşenilor) din partea comunității orășenilor, fiind la timpul respectiv un modest centru comercial zonal.

3. A treia perioadă (cca. 1630-1770).

În anii 30 ai secolului al XVII-lea promontoriul Peştera este întors mănăstirii Golia din Iaşi, aceasta fiind metoc al mănăstirii Vatoped de la Sf. Munte Athos. În aceiaşi perioadă, târgul Peştera se ruralizează, iar din anii ’40 capătă o nouă denumire – Trebujeni.

În perioada respectivă, în contextul împărţirii terenului pe moşii, prin zona centrală a fostului oraş medieval, a fost ridicat un val de hotar de pământ, care traversa promontoriul Peştera de la nord la sud. Urmele acestui val pe anumite segmente se observă cu ochiul liber la suprafaţa terenului şi în prezent.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea în incinta fostei moschei, pe locul ruinelor unei locuinţe mai vechi a fost amenajată o construcţie uşoară din lemn înconjurată de o îngrădire din pari masivi de lemn.

În jurul anului 1770 este părăsită vatra satului Trebujeni de pe promontoriul Peştera, locuitorii fiind transferaţi pe vatra actuală a satului din stânga Răutului. În același context, este închisă şi părăsită biserica medievală a Orheiului Vechi. Teritoriul promontoriului Peştera a continuat să fie proprietate a Mănăstirii Golia din Iaşi, iar din anul secularizării (1863) până în 1914 acest teritoriu a reprezentat proprietate funciară subordonată în mod direct mănăstirii Vatoped de la Sf. Munte Athos.

Cercetările arheologice efectuate au scos în evidenţă urme arheologice de locuire rurală datând din secolele XVII-XVIII. Acestea se prezintă sub formă de locuinţe de suprafaţă construite din carcasă de lemn şi lut. În interiorul locuinţelor au fost amenajate cuptoare alcătuite din cărămidă arsă, luată din ruinele construcţiilor oraşului de altădată. Această aşezare rurală cuprindea o suprafaţă de cca. 5-7 ha. Depunerile arheologice din această perioadă sunt relativ sărace şi conţin artefacte specifice unei aşezări rurale (ceramică, cărămidă etc.). Această locuire nu a afectat în mod dramatic peisajul existent la acea dată. În prezent urmele acestei aşezări sunt puţin vizibile.

Prin urmare, în perioada de locuire post-urbană a peisajului Orheiul Vechi, acesta a fost afectat, însă mult mai puţin în comparaţie cu perioada urbană.

4. A patra perioadă (1770-1946).

După părăsirea definitivă a spaţiului fostului oraş medieval, promontoriul Peştera nu cunoaşte urme de locuire. Pe parcursul următoarelor două secole, acest teritoriu este utilizat strict pentru agricultură tradiţională de către locuitorii din actualele sate Trebujeni şi Butuceni.

Locuirea rurală şi rupestră pe promontoriul Butuceni

În anul 1574 teritoriul promontoriului Butuceni devine proprietate a demnitarului (pârcălabului) Ieremia. În acelaşi timp, în partea de sud a promontoriului, pe teritoriul actualului sat Butuceni, a fost întemeiată o aşezare, care iniţial se numea Trebujeni (=Trebujenii de Jos), de la începutul secolului al XVII-lea numită și Butuceni, denumire provenită de la cuvântul “butuci” (=trunchiuri de copaci tăiate).

În anul 1661 partea centrală a promontoriului Butuceni trece în stăpânirea Mănăstirii Golia din Iaşi. În anul 1863, în legătură cu secularizarea proprietăților mănăstirilor din România, inclusiv a Mănăstirii Golia din Iași, partea centrală a promontoriului Butuceni, până la Primul Război Mondial (1914) a trecut sub stăpânirea directă a mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. Partea mănăstirească de pe promontoriul Butuceni, cu excepţia teritoriului din partea de sud-est (dinspre s. Morovaia), pe parcursul secolelor XVII-XIX a fost utilizată pentru tăierea pădurii și pentru păşunat.

În acelaşi timp, extremitatea de vest al promontoriului a rămas în proprietate răzăşească (mică proprietate privată de pământ), aceasta fiind utilizată pentru locuit şi agricultură. În sectorul din urmă, în preajma valului nr. 1 al cetăţii getice,în faţa defileului „Hucişca”, la începutul secolul al XVII-lea funcţiona o moară de apă (atestată în anul 1616), care a funcţionat până în secolul al XX-lea. În acest context, pe coama valului getic, în anul 1745 a fost instalat un stâlp de piatră funerar cu inscripţii chirilice în limba română dedicat memoriei răzeșului Iordache Guriţenco, care a contribuit la refacerea morii de apă. Această piatră s-a păstrat în stare bună până în prezent.

Din a doua jumătate a secolului XVI şi până la începutul secolului al XIX-lea, în stâncile promontoriului Butuceni au continuat să funcţioneze vechile complexe rupestre, care pe parcurs au fost dezvoltate şi multiplicate.

În anul 1665 schitul rupestru „Trebujeni”, aflat la cca 1700,0 m spre sud de la satul omonim, a fost rectitorit şi refăcut de către pârcălabul Bosie. A fost amplificată/lărgită biserică rupestră, iar pe faţada acesteia au fost gravate importante inscripţii lapidare cu grafie cyrilică în limbile română şi slavonă, care printre altele consemnează şi actul ctitoriei pârcălabului Bosie. Schitul purta hramul Sfântul Nicolae. În afară de biserica rupestră, mănăstirea mai deţinea pe aceiaşi terasă şi o anfiladă alcătuită din 10 chilii monahale pe un segment cu lungimea de 60 m. Complexul mănăstiresc a fost construit în partea inferioară a versantului, cu circa 15,0 m mai sus de nivelul apei Răutului, şi respectiv cu circa 78,0-80,0 m sub nivelul actual al promontoriului. Această mănăstire a existat până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când din cauze neelucidate a fost desființată.

În secolele XVI-XVIII, călugării sihaştri şi locuitorii satului, periodic, utilizau multiplele peşteri şi grote aflate la circa 400,0 m spre vest de schitul Trebujeni  pentru nevoi religioase, gospodăreşti sau de apărare. Totodată, la capătul de vest al acestui întins segment de peșteri și grote, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, răzeşii din Butuceni au săpat în stâncă o biserică rupestră pentru nevoile satului. În acest scop ei au utilizat şi adaptat o construcţie rupestră mai vechie, aflată la altitudinea de 30,0 m mai sus de nivelul Răutului. Ulterior această biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost numită şi „Biserica Peştera”. Totodată, deasupra acesteia, pe culmea stâncii, a fost amenajată o cruce masivă din piatră, păstrată până în prezent şi care este un simbol extern al acestei biserici. În secolul al XVIII-lea, în urma unor cutremure de pământ – cel mai probabil – în anul 1738, când s-a produs un seism cu magnitudinea de 7,7 grade, s-au prăbuşit scările de intrare în biserică aflate dinspre râu. În rezultat, biserica a încetat pentru o perioadă să funcţioneze.

Pe la 1795-96, în scopul reactivării bisericii din stâncă, locuitorii satului Butuceni au invitat călugării de la schitul Peştera care era amplasat pe teritoriul moșiei s. Brăneşti la circa 2,0 km distanţă, să deservească locaşul sfânt nominalizat şi să efectueze serviciile divine corespunzătoare. Probabil, cu această ocazie, a fost amenajată noua intrare în biserică din direcţia râului, prin utilizarea unei alte vechi construcții rupestre din vecinătate.

În anul 1816 în legătură cu desfiinţarea schitului Peştera de pe moşia Brăneşti şi transferarea călugărilor la o altă mănăstire, biserica din stâncă de lângă s. Butuceni a fost închisă. În acest context, în anul 1820 la solicitarea locuitorilor din Butuceni, prin decizia Mitropoliei Chişinăului şi a Hotinului, biserica din stâncă a fost redeschisă ca parohie a satului. Totodată,pentru a facilita accesul în biserică a fost amenajată o nouă intrare dinspre sat, sub forma unui tunel adânc. În anul 1821 deasupra bisericii din stâncă a fost construită o Clopotniţă din piatră, păstrată până în zilele noastre.

În anul 1904 în partea centrală a citadelei getice de pe promontoriul Butuceni a fost construită o biserică din piatră cu hramul Naşterii Maicii Domnului. În anii 1904-1944 biserica rupestră Peştera cu hramul Adormirea Maicii Domnului practic a fost închisă, pe parcurs, fiind utilizată doar cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi Paști. Odată, cu instaurarea regimului ateist sovietic, în anul 1944 biserica Peştera şi biserica de zid de la Butuceni au fost închise şi transformate în depozite.

Locuirea rurală şi rupestră pe terasa şi versantul Maşcăuţi

În perioada 1552-1568, satul Macicăuţi aflat în „Poiana Ciucului” a fost abandonat, vatra lui fiind strămutată în alt loc, la circa 500,0 m spre sud-est. În prezent, pe acest loc se observă urme arheologice de locuire: fundaţii de piatră ale unor construcţii şi fragmente ceramice specifice secolelor XVI-XVIII. De altfel, această aşezare, conform documentelor istorice, a existat aici până la 1785, data la care și acest loc a fost abandonat, locuitorii transferându-se pe vatra ocupată de actualul sat Maşcăuţi.

În a doua jumătate a secolului XVI - începutul secolului al XIX-lea la poalele versantului Maşcăuţi şi în stâncile acestuia s-a dezvoltat o viaţă monahală foarte activă, promovată de către schitul Macicăuţi. În subordinea acestuia se aflau trei complexe rupestre distincte de pe versantul omonim („Chilioare”, „Peşterale Ciucului”, „Holm”) şi un paraclis izolat.

Partea terestră a schitului Macicăuţi se afla la poalele versantului, la gura defileului „Răposu”, vis-a-vis de actuala biserică de zid de pe promontoriul Butuceni. Aici, conform unor date scrise, se afla o biserică, chilii şi anexe gospodăreşti. Acest schit, a funcţionat până în anul 1809, când  a fost desfiinţat şi abandonat. În următoarele decenii, partea terestră a schitului (biserica şi  alte construcţii) s-au ruinat, în prezent, pe locul respectiv observându-se o proeminenţă de pământ şi piatră.

Partea rupestră a schitului Macicăuţi - complexul ”Chilioare”, s-a dezvoltat treptat. Acesta cuprindea 20 încăperi rupestre etajate în 3 niveluri, o parte dintre acestea fiind construite pe parcursul secolelor XVI-XVII de către călugării sihaştri ai schitului.

La circa 200,0 m spre vest, de la locul de amplasare al bisericii terestre a schitului Macicăuţi, la altitudinea de cca 30,0 m mai sus de nivelul Răutului, în secolele XVI-XVII a fost amenajat un paraclis rupestru de rugăciune, pe pereţii căruia au fost gravate diverse cruci şi semne.

În aceiaşi perioadă, călugării sihaştri de la schitul Macicăuţi periodic utilizau şi încăperile complexelor rupestre mai vechi – Peşterile Ciucului, la distanţa de circa 800-900 m spre vest, precum şi acelea din „Holm”. Complexul din urmă a fost afectat puternic de cutremurele de pământ din anii din 1738, 1792 şi 1802, când o bună parte din încăperi s-au prăbuşit.

În prezent, toate peşterile şi grotele din versantul Maşcăuţi sunt vizibile cu ochiul liber şi dau o notă aparte peisajului de la Orheiul Vechi, în interiorul lor păstrându-se urmele amenajărilor originale (laviţe, cruci şi semne gravate în stâncă, urme de la structuri de lemn şi al.).

© Gheorghe Postică



Prima pagină  »  Istoria  »  Perioada post-Orheiul Vechi

© 2018 Orheiul Vechi Rezervația Cultural-Naturală
PAGINA ÎN SUS