“Palatul Pârcălabului”

Palatul se află în interiorul citadelei, alipit de curtina de nord. Are un plan de formă trapezoidală, cu orientare diferită de cea a incintei citadelei. A fost cunoscut sub denumirea „palatul pârcălabului” în virtutea considerării drept locuinţă a comandantului militar al cetăţii Orhei, activitatea căreia a fost atestată între anii 1470 şi 1499. Analiza vestigiilor infirmă utilizarea palatului în perioada statală drept sediu al pârcălabului cetăţii Orhei (cu excepţia unor încăperi), denumirea de palat păstrându-se în conformitate cu destinaţia sa funcţională şi cu amploarea dimensională.

Au fost evidenţiate trei etape în utilizarea palatului: două majore de constituire a edificiului şi una de utilizare fără reamenajare.

Etapa I. Mausoleu islamicDin această etapă datează nucleul subteran, alcătuit din patru spaţii care formau o structură cu trei anexe laterale dreptunghiulare în plan, alipite dinspre est, sud şi vest la spaţiul central pătrat în plan, rezultând o formă cruciformă incompletă, în care lipsea anexa de nord. Subterana centrală avea dimensiunile de 7,25×7,61 m, cele laterale – cca 5,0×2,4 m. Subterana era construită din cărămizi de tip oriental, identice după forme şi mărimi cu cele din construcţiile din Asia Centrală – de formă pătrată, cu lungimea laturilor de 21 – 25 cm şi grosimea – 4-5 cm. Fiecare din camerele subterane era căptuşită perimetral de câte un rând construit din cărămizi patrate cu mărimile 23-25×5 cm, arse, legate cu mortar de var hidrofug. Între cele laterale şi spaţiul central au rezultat două rânduri de cărămidă, în care erau câte un gol de uşă. Începând cu nivelul vechi de călcare a solului, pereţii exteriori ai structurii cruciforme erau completaţi cu două cărămizi aşezate pe lat, formându-se astfel un perete gros de trei cărămizi. Această construcţie, după planimetrie şi orientarea axei longitudinale spre Mecca, este cripta unui mausoleu islamic. Destinaţia de mausoleu a edificiului este confirmată şi de prezenţa unei gropi, dimensiunile căreia sunt în corelaţie cu talia umană 2,40×1,50 m, iar situarea ei în centrul acestui spaţiu subteran corespunde locului de înhumare. O particularitate specifică a mausoleului de la Orheiul Vechi o formează prezenţa colateralelor camerei centrale, orientate cruciform, dintre care au fost degajate doar trei. Din componenţa părţii subterane a mausoleului lipseşte colaterala nordică, ce poate fi explicată ori din cauza opririi investigaţiilor arheologice la o cotă mai sus de aflarea vestigiilor, ori, din cauza distrugerii totale a colateralei nordice în timpul edificării curtinei de nord a citadelei, care o suprapune. Prezenţa a patru colaterale era obligatorie pentru asigurarea echilibrului compoziţiei central-volumetrice a tipului de clădire cu destinaţie comemorativă islamică, care în exclusivitate, erau încununate cu câte o boltă sferică.

Etapa II. Palatul. După distrugerea clădirii mausoleului, subterană lui a fost inclusă în componenţa unei construcţii de mari dimensiuni cu destinaţie rezidenţială. Edificiul nou a fost construit din cărămidă arsă şi uscată la soare, de tip oriental, pe un plan trapezoidal, cu un işind dinspre sud, ajustat la circumstanţele curtinei de nord. Pereţii erau de 90 cm grosime, rezultată din patru rânduri de cărămidă legată cu mortar din lut, de formă pătrată cu aceleaşi dimensiunile ca şi cărămida arsă, de cca 23-25 cm şi grăsimea de 5 cm. Din partea exterioară zidăria pereţilor includea două rânduri de cărămidă arsă oxidant, din interior – din două rânduri de cărămidă uscată la soare. Soclul clădirii era înalt de cca 1,60 m, spaţiul mai jos de cota podelei reprezentând o umplutură din resturi de construcţie, fragmente de cărămidă, oseminte umane şi fragmente de ceramică din secolul al XIV-lea şi parţial al XV-lea[1], mortar hidrofug  iar în partea de răsărit – în exclusivitate material arheologic din timpul de dominaţie al Hoardei de Aur. Au fost găsite fragmente de detalii decorative din marmură, piatră şi din cărămidă acoperită cu glazură de culoarea peruzelei.

Lungimile pereţilor exteriori sunt de 40 m (sud), 26 m (vest) şi 16 m (est). Faţada de sud a edificiului era flancată de turnuri circulare, de 1,70 m în diametru. În centrul clădirii se afla o sală cruciformă în plan, corespunzătoare criptei subterane a mausoleului. Spre această sală, dinspre faţadele de est, sud şi vest ale clădirii erau orientate trei culoare, lăţimea cărora a fost dictată de mărimea criptelor laterale subterane. Ajustarea planului părţii subterane a edificiului anterior la exigenţele unei locuinţe aristocratice a condus la formarea unor încăperi inutile din punct de vedere funcţional, dar a căror destinaţie era să mascheze spaţiul format în exteriorul colţurilor sălii centrale, care intrau în interiorul odăilor aferente. Spre peretele de nord al clădirii, pentru care a folosită curtina nordică a citadelei (este evidentă construcţia concomitentă a palatului şi a incintei), au fost continuaţi pereţii transversali ai palatului. Între sala cruciformă şi peretele de nord au rezultat încăperi nefuncţionale – de mici dimensiuni, de forme trapezoidale şi fără lumină naturală. Amplasarea asimetrică a palatului faţă de nucleul subteran, cu aripa vestică mai lungă, a rezultat din necesitatea de folosire raţională a terenului din jurul mausoleului, apropiat de malul accidentat în partea de nord-est. În aripa vestică se află, amplasate de-o parte şi de alta a culoarului central, câteva odăi de mari dimensiuni. Soluţionarea intrărilor în palat a întâlnit dificultăţi, cota parterului aflându-se cu mult deasupra nivelului solului (în literatură este indicată cota la înălţimea de 1,6 m în raport cu solul). Aflarea cotei podelei la o mare înălţime faţă de terenul aferent este intuită şi din cauza absenţei golurilor de la uşi în vestigiile studiate ale pereţilor clădirii, ce rezultă din releveele secţiunilor executate în timpul cercetării palatului.

După refacerea mausoleului, devenit partea subterană a unei locuinţe, a fost modificat accesul în spaţiul subteran. Pentru a pătrunde în subterană din interiorul palatului a fost construită o scară cu trepte din cărămidă, amplasată în colţul de nord-vest al sălii centrale, cu ieşire în culoarul de vest. Construcţia concomitentă a scării cu palatul este argumentată de tehnica constructivă: şi într-un caz şi în altul, pereţii erau din cărămidă uscată la soare, legată cu liant din argilă şi nisip. Scara nu ajungea la cota de jos a spaţiului interior, comunicarea efectuându-se şi printr-o scară mobilă. Casa scării cu trepte din cărămidă nu este nici un dromos al fostului mausoleu, accesul în camera sepulcară a căruia trebuia să fie din exteriorul clădirii. Lipsa acestuia la Orheiul Vechi denotă că accesul în subterană, în  prima fază, avea loc pe verticală, din spaţiul superior, pe o scară mobilă, cum era în mausoleele cu două niveluri din Caucazul de Sud şi din Asia Mică. Prin urmare, scara cu pereţii din cărămidă este mai târzie decât mausoleul, corespunzând etapei constructive a palatului, şi necesară pentru a intra în subterană din interiorul clădirii. Palatul iniţial a utilizat spaţiul subteran central în scopuri, probabil, gospodăreşti.Palatul a fost construit din cărămidă uscată la soare pe liant de argilă cu nisip, pereţii exteriori erau formaţi din patru rânduri de cărămizi pătrate aşezate pe lat, dintre care două din exterior sunt din cărămidă arsă.

Clădiri cu o astfel de soluţie planimetrică şi evoluat în dimensiuni nu sunt atestate în Moldova medievală. Edificiul palatin de la Orheiul Vechi a fost construit în spiritul arhitecturii orientale, palatul fiind, ca şi citadela, elaborat pe baza aceluiaşi principiu compoziţional mandala. Astfel, amplasarea simetrică a încăperilor palatului – regizată faţă de două axe cardinale la intersecţia cărora se afla nucleul cruciform subteran – a întâmpinat dificultăţi, forma fiind realizată incomplet.

Turnurile pline, cu un diametru mic, amplasate la colţurile faţadei principale, sunt un element distinctiv al clădirilor din Asia Centrală, cunoscute sub denumirea de guldasta, având menirea de a proteja colţurile casei de distrugeri, devenit elementul decorativ predominant al clădirilor central-asiatice − mausolee, moschei, madrase, hanaka, caravanseraie şi ale locuinţelor aristocratice. La mijlocul faţadei principale, în faţa intrării, a fost alipit un volum pătrat în plan, cu pereţii din cărămida arsă oxidant, placat în exterior cu lespezi de piatră şi tencuit cu var. Datele cercetării au relevat că este ulterior construcţiei clădirii palatului. Datorită asemănării, după amplasare, cu foişorul caselor moldoveneşti, acest volum a fost considerat ca fiind un cerdac, propriu perioadei moldoveneşti de utilizare a palatului pârcălabului.

Soluţia intrării în locuinţă printr-un spaţiu semideschis în arealul balcanic este atestată din neolitic şi din timpul perioadei culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. În mediul habitual al Dunării inferioare, asemenea forme care anticipau intrarea, au fost considerate drept o influenţă a arhitecturii otomane. Similitudinile condiţiilor climaterice şi naturale din arealul balcanic şi din Asia Mică au condus la cristalizarea unor intrări asemănătoare sub aspectul formei arhitecturale, dar care se deosebesc prin dimensiuni şi decoraţie plastică în realizarea lor concretă. Din această cauză provenienţa acestui element din perioada moldovenească este pusă la îndoială, dar sunt şi considerente de alt ordin. În arhitectura moldovenească foişorul, în afara faptului că protejează intrarea de intemperii are şi un rost funcţional – de a acoperi accesul în pivniţă, pe când la Orheiul Vechi, construcţia este amplasată direct pe sol, fără legătură cu subterana palatului. Dimensiunile de cca. 8,5×9,0 m sunt prea mari pentru un foişor autohton. Reieşind din aceste observaţii şi luând în consideraţie situaţia heteroclită a aşezării de la mijlocul secolului al XIV-lea, presupunem că este vorba de un “kioşk” − un element caracteristic arhitecturii otomane..

Etapa III. A avut loc utilizarea palatului după distrugerea parţială. În această etapă a fost refăcută sala centrală subterană a mausoleului pentru o utilizare autonomă, se presupune – drept bazin pentru apă în perioada când pe teritoriul Orheiului Vechi s-a aflat cetatea Orhei. Spaţiul central a fost micşorat prin căptuşirea pereţilor vechi din cărămidă cu blocuri de piatră prelucrată şi a fost boltit cilindric. Între pereţii noi şi vechi a fost bătută argilă, un strat de 20-30 cm, grosimea pereţilor ajungând la 1,3 m. Boltirea era susţinută de patru arce-dublouri fără console, alcătuite din bolţari cu laturile cioplite pentru îmbinarea în pană. Era o folosire integrală a unei forme arhitecturale de la alt edificiu, de origine orientală, cunoscut din monumentele cu arhitectură selgiucidă (pana reprezenta un element concav, semicircular de îmbinare cu bolţarul vecin, în care se afla un gol convex), conservat in situ în subterana palatului. În dreptul arcelor-dublou, pe grosimea nouă a pereţilor spaţiului central, au fost construite mici contraforturi triunghiulare în secţiune, destinate pentru a rezista împingerilor de la bolta care acoperea spaţiul central. Pietrele din care au fost construiţi pereţii interiori ai bazinului, au fost recuperate de la alt edificiu, apoi potrivite în asize de aceeaşi înălţime, dar deseori amplasate cu feţele inversate şi fără a se repeta amplasamentul lor anterior. Au fost formulate două ipoteze cu privire la destinaţia şi timpul refacerii subteranelor.

1. Provin de la un bazin pentru păstrarea apeiContraargument este modul de intrare în interiorul bazinului. Scara, construită din cărămidă, pe care se intra în timpul utilizării locuinţei în prima etapă a palatului, aflată în colţul de nord al peretelui de vest, a fost astupată de grosimea peretelui nou al sălii centrale (arheologii consideră că a fost creat un nou acces din partea de nord, dar nu se indică locul acestuia). Reieşind din materialele grafice, în special axonometria din 1953, se poate presupune că se avea în vedere golul ce se afla în partea de nord-est a peretelui, dar golul nu putea servi pentru intrare, deoarece avea dimensiunile prea mici (60×80 cm), lipsea buiandrugul de deasupra şi se afla la cota podelei din bazin. În cazul în care bazinul ar fi fost umplut cu apă, ar fi fost imposibilă intrarea în acest spaţiu. Drept gol pentru intrare ar fi putut fi interpretat colţul de nord-vest al peretelui de nord al bazinului central, la locul de joncţiune cu colaterala a patra a subteranei, nedepistată arheologic, dar existenţa căreia a fost deductiv presupusă. Conform materialelor grafice, săpături în partea de nord a subteranelor n-au fost efectuate. Nivelul solului în această parte a fost coborât doar până la cca. 1 m adâncime, pe când golul indicat în desfăşurata pereţilor bazinului central şi în axonometrie, era mult mai jos, fapt care conturează certitudinea că cercetările arheologice nu s-au coborât la cota cu vestigiile, eventual păstrate, ale subteranei de nord. Dar şi în acest caz accesul era imposibil din cauza că golul era orientat dinspre extradosul curburii cilindrice, intrarea fiind posibilă doar din direcţia timpanelor, construite pe pereţii de est şi vest.

2. Construcţie realizată pentru o înhumare precipitată, în care scop au fost luate blocuri de piatră prelucrată din cele pregătite pentru altă construcţie. Drept argument serveşte prezenţa gropii centrale, care, după dimensiunile ei (2,5×1,5 m), este evident destinată unei înhumări. Din observaţia inserată în raportul investigaţiilor din 1958 că “bolta s-a prăbuşit peste groapa făcută de jefuitori”, este clar că la acel timp lipseau în ea osemintele, de unde se poate trage concluzia că groapa de înhumare, ca şi celelalte subterane colaterale, a fost curăţată de oseminte umane înainte de refacerea în piatră a subteranei centrale, posibil înainte de a fi construit deasupra lor palatul. Deci, căptuşirea cu dale a spaţiului central şi boltirea sa nu au fost în legătură cu înhumarea, şi nici în raport cu destinaţia sa iniţială de criptă a unui mausoleu.

3. Ar fi amenajată o tainiţă oarbă. Rămâne fără explicaţie modalitatea de acces în interiorul încăperii, motivul modificării parametrilor şi construcţiei nucleului central, cu mărirea dublă a grosimii pereţilor acestei încăperi.

4. Spaţiul central al nucleului subteran a fost ajustat pentru a păstra apă. Boltirea conservată in situ prezintă o structură caracteristică pentru arhitectura selgiucidă, întâlnită mai ales la caravanseraiuri sub forma de loggii în faţa celulelor (hudjrelor). Este apropiată acestora şi prin dimensiuni, având o deschidere de cca. 5 m. Se observă o folosire a formelor structurale în cunoştinţă de cauză, dar cu neglijarea aspectului estetic. Astfel, construcţia bolţii pe arce dublouri a fost respectată fidel, pe când dalele paramentului au fost montate doar respectându-se înălţimea lor, pentru a forma asize regulate. Unele dale au fost montate cu partea posterioară în apareiaj, păstrând urme de la golurile pentru legarea lor prin scoabe, dar fără ca ele să corespundă golurilor din dalele vecine. Tot în acest spirit a fost şi folosirea hazardată a elementelor decorative şi epigrafice. Credem că G. Smirnov a intuit corect că spaţiul central era legat de păstrarea apei, asemenea construcţii fiind utilizate pe larg în oraşele orientale, inclusiv în cel de pe promontoriul Peştera, dar acelea fiind căptuşite cu scânduri. Un indice în al folosirii încăperii din subterana palatului serveşte potrivirea strictă a lespezilor de piatră între ele, precum şi fundul steril, de stâncă, al bazinului. Probabil, refacerea spaţiului subteran central a avut loc în curând după ce oraşul a fost distrus, amenajarea spaţiului central pentru rezerve de apă fiind o încercare de a rezista un timp mai îndelungat în faţa unor primejdii.

În corespundere cu caracterul locativ al interioarelor şi luând în consideraţie dimensiunile clădirii, protejarea ei de o incintă, precum şi ajustarea planului la un edificiu existent anterior, au fost avansate trei ipoteze privitor la destinaţia clădirii de la Orheiul Vechi.

I. Palatul pârcălabului cetăţii Orhei,  construit în perioada de activitate a cetăţii Orhei. Ipoteza este infirmată de caracterul arhitecturii specifice popoarelor central-asiatice şi de datarea vestigiilor citadelei, de care este legată printr-o construcţie concomitentă palatul, cu secolul al XIV-lea.

II. Hanaka, un edificiu de cult islamic, care includea o moschee şi încăperi de locuit pentru dervişi. Planul ca şi la o hanaka este riguros structurat, cu încăperile supuse axelor de simetrie, amintind cea mai renumită hanaka − cea din Kârk-Kâz. Circumstanţele de relief şi amplasamentul nucleului subteran vechi, au permis însă realizarea schemei la edificiul din Orheiul Vechi numai parţial, prin orientarea spre sala centrală a trei culoare, fără posibilitate de respectare a dispunerii simetrice a încăperilor. Trasarea curtinei de nord a incintei de piatră, şi în acelaşi timp, latura de nord a clădirii, a distrus colaterala a patra a mausoleului. Această particularitate nu permite de a vedea în edificiul realizat în a doua etapă o clădire de cult, dat fiind evidenta renegare a mausoleului.

III. Locuinţă cu o curte de tip hauli. Utilizarea în scop locativ a edificiului până în ultima fază este confirmată şi de sistemele de încălzire prin khanuri, de cuptoarele de tip tandâr şi doong, amplasate în sufale în formă de careu, depistate in situ. Edificiul are trăsături comune cu locuinţele aristocraţiei mongole depistate în oraşele fondate de Hoarda de Aur: Saraiul Nou (Sarai-Berke), Saraiul Vechi (Sarai-Batu), Mamai Sarai (Kuciugur, pe Nipru), Madjar şi Uvek, Bulgar, unde cercetările arheologice au scos la lumina zilei mai multe case de locuit cu turnuri circulare la colţurile faţadei de sud şi cu încălzire de tip oriental, formate sub influenţa arhitecturii locative aristocratice din Asia Centrală. Camerele de locuit din partea de vest a palatului de la Orheiul Vechi, sub aspect planimetric, sunt soluţionate identic, fiind alcătuite dintr-o încăpere pătrată, în care sufala ocupa o mare parte din suprafaţă, iar în sufală este introdus unul sau două khanuri. Destinaţia rezidenţială a edificiului, construcţia căruia a condus la distrugerea monumentului comemorativ islamic, este greu de acceptat în contextul ideologic al Hoardei de Aur, fapt aflat în contradicţie cu islamul ca religie de stat şi care ar fi însemnat negarea acestui cult. După cum se ştie, nu toţi mongolii au îmbrăţişat religia islamică, o stare heteroclită în acest sens fiind atestată în regiunea de la gura Nistrului. Orheiul Vechi a fost identificat cu reşedinţa emirului creştin Dumitru din anii 1362-1369, deci admitem ca posibilă ca un emir creştin să distrugă un mausoleu pentru a construi un palat , explicat ca o demonstraţie a renegării cultului islamic, cât şi pentru ca palatul său să ocupe o poziţie dominantă asupra aşezării. Locuinţa de la Orheiul Vechi are o structură centrală prin includerea spaţiului central cruciform al mausoleului ca parte componentă a edificiului, legată prin trei culoare de intrările. Planul cruciform, folosit larg în construcţiile de cult islamic cum ar fi mausoleele şi cele civile – în băile hamam, sunt în aceiaşi măsură proprii şi caselor de locuit aristocratice, formă de plan care şi-a făcut apariţia ca o soluţie rezistentă la seism. Prin urmare, planul palatului de la Oheiul Vechi corespunde după soluţia planimetrică tipului de locuinţă care s-a cristalizat şi a evoluat de-a lungul secolelor în Asia Anterioară şi Centrală, realizat după o schemă folosită universal, ceia ce a condus la confuzii de identificare a originii şi funcţionalităţii sale.Din schiţele efectuate reiese că palatul nu a fost utilizat în perioada moldovenească, odată ce unele sisteme de încălzire erau construite pe ruinele pereţilor interiori, cum ar fi în locuinţa 1, păstrându-se în camerele palatului amenajările prin sufale şi pogă (locuinţele 2, 3, 4) din componenţa palatului. Prin urmare, clădirea, în ultima sa perioadă, era locuită de reprezentanţii aceleiaşi etnii care duceau un mod de viaţă specific perioadei orientale a oraşului. Două intrări amplasate în pereţii de est şi vest ai palatului, separat pentru bărbaţi şi pentru femei, este o soluţie specifică turcilor otomani. După un interval de timp, în faţa intrării a fost adăugat un kioşk, specific pentru arhitectura Asiei Anterioare, dimensiunile sale mari fiind un indice al folosirii lui în calitate de terasă, spre care era ieşirea din sala mare de onoare, cruciformă în plan. Locuinţa aristocratică, fondată în jurul unei clădiri comemorative islamice, care reprezenta un mausoleu, realizat după modelele din Caucazul de Sud şi Asia Mică, fiind la fel înconjurat cu un zid de piatră, a fost construită după modelul conacelor hauli din Asia Centrală. În baza celor relatate, se poate trage concluzia că incinta exterioară de la Orheiul Vechi, numită citadelă, construită concomitent cu palatul, reprezintă o replică a complexelor palatine aristocratice, specifice arhitecturii locative din imperiul Hoardei de Aur, replică ce continuă unele tradiţii central-asiatice.

Bibliografie:

  1. Bârnea P., Reaboi T., Arhitectura monumentală a Oraşului Nou (Şehr al-Gadid), în Mem. Antiq.”, Piatra Neamţ, 1995, p. 249.
  2. Bătrâna L. şi Bătrâna A.O mărturie arheologică despre relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I, în Studii şi cercetări de Istorie Veche şi Arheologie, 1983, T. 34, nr. 4, p. 332.
  3. Gheorghiu, T.O., Începuturi ale urbanisticii medievale româneşti extracarpatice – secolele XIII-XVI, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 150-152.
  4. Gorodenco A., Ceramica locală de la Orheiul Vechi în secolele XIV-XVI, Brăila, Editura Istros, 2000, p. 109-110.
  5. Hâncu I., Orheiul Vechi, Chişinău, Mpt SRL, 1995, p. 23, 25.
  6. Hâncu I., Construcţii monumentale de la Orheiul Vechi, în Orheiul Vechi. Buletin istoric-arheologic, Chişinău, 1998, p. 16-17.
  7. Nesterov T., Palatul pârcălabului de la Orheiul Vechi, în Enigmele Basarabiei, Chişinău, Ed. Clio, 2000, p. 26-29.
  8. Nesterov T., Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură, Chişinău, Editura Epigraf, 2003, p. 32-46
  9. Nesterov T., Orheiul Vechi şi familia domnitoare Movilă, în Revista de istorie a Moldovei, 2005, nr.1-2, p. 4-11 (rezumate în limba rusă şi poloneză, p. 11-12). 
  10. Nicolae E., Quelques considérations sur les monnaies tatares de “La Ville Neuve” (Yanghi şehr / Şehr al-cedid), n Cercetări şi studii Numismatice, 1995, T. IX, p. 197-200.269.
  11. Şlapac M., Porţile cetăţilor medievale din Moldova, în Arta, Chişinău, 1997, p. 79-76.
  12. Şlapac M., Cetăţi medievale din Moldova. Mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea, Editura Arc, Chişinău, 2004, p.153-164, 314.
  13. Бырня П.П., Из истории исследования Старого Орхея (1946-1958 гг.), în Археологические исследования в Старом Орхее, Chişinău, Editura  Ştiinţa, 1991, p. 5-43.
  14. Бырня П. П., Рябой Т. Ф., Монументальная архитектура золотоордынского города ХIV в. Шехр ал-Джедид, în Российская Археология, 1997,nr. 2, p. 91-103.
  15. Бырня П. П., Рябой Т. Ф., Топография золотоордынского города в Старом Орхее, în Vestigii arheologice din Moldova, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997, p. 267-281.
  16. Бырня П. П., Рябой Т. Ф., Культовые памятники золотоордынского времени в Старом Орхее, în Revisra de Arheologie, Chişinău, nr. 2, 1998, p. 87-99.
  17. Нестерова T., Атрибуция и датировка богатого захоронения из каменной церкви в Старом Орхее. Новые данные, în Ювелирное искусство и материальная культура, Sankt-Petresburg, Editura Ermitajului, 2006, p. 60-63.
  18. Постикэ Г., Цитадель золотоордынского города Шехр аль-Джадид (Старый Орхей, Молдова), în Российская Археология, 2005, nr. 2, р.151-155.
  19. Смирнов Г. Д., Археологические исследования Старого Орхея, în КСИИМК, 1954, ed. 56, p. 24-39;
  20. Смирнов Г.Д., Отчет об археологических  работах в Старом Орхе в 1958 г.
  21. Смирнов Г.Д.,  Из истории Старого Орхея, în Известия Молдавского Филиала АН СССР, 1960, 4 (70), p.77-87.

Autor:  dr. Tamara Nesterov

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *