Peştera nr. 1: Biserica rupestră Sf. Nicolai

„Schitul pârcălabului Bosie” constă dintr-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae şi nouă încăperi-chilii. Biserica şi chiliile de la vest de ea sunt înşirate de-a lungul unei terase înguste, de circa 55 metri lungime, situate la înălţimea de circa 15 metri deasupra nivelului apei Răutului.

Încăperea bisericii rupestre este produsul a cel puţin trei etape de modelare a spaţiului ei interior. Iniţial aici se aflau două/trei încăperi, posibil şi ele cu rosturi liturgice, însă cu o dispunere spaţială diferită de cea actuală. Într-o a doua etapă a avut loc unirea acestor încăperi în una singură, deja cu rosturi clare de biserică. Anume în această fază ea capătă caracteristicile spaţiale actuale (cca 10 x 6 x 2,5 m): orientare, segmentare în altar şi naos acoperite de o boltă puternic aplatizată. În altar se instalează o piatră specială pentru pristol, această încăpere fiind delimitată de naos printr-un iconostas de lemn (urmele/lăcaşurile acestor şi altor amenajări interioare s-au păstrat în podeaua şi pereţii bisericii). Tot atunci, în partea de vest a naosului sfântului lăcaş, se sapă un nou portal de intrare, protejat de un înger înaripat. Caracteristicile formale ale portalului (terminaţia în arc de cerc sprijinit de mici „umere”), evident influenţat de arhitectura de zid a timpului, permit concluzia că execuţia lui şi, implicit, a bisericii rupestre în formele pe care le vedem astăzi, a avut loc nu mai devreme de finele secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea, când în arhitectura Ţării Moldovei încep să pătrundă influenţe de origine sud-carpatică şi levantină (inclusiv la nivelul elementelor de plastică decorativă). Astfel că, putem lega intervenţiile constructive din etapa a doua a existenţei bisericii şi schitului de anii care au urmat accederii în 1574 a părţii de jos a moşiei Trebujeni/Golăieşti în stăpânirea familiei pârcălabului Ieremia. Nu excludem că aceste intervenţii au fost operate chiar de familia respectivului dregător.

Analiza formală a terasei, a fragmentelor de cornişă de piatră deasupra ei şi a fragmentelor rămase de la chiliile nr.3 şi nr.9 ce se deschid către terasă, este favorabilă presupunerii intrării iniţiale în biserică prin intermediul unei încăperi înguste cu rosturi de pridvor, acoperite de o proeminentă cornişă de piatră susţinută de pinteni de stâncă. Acest pridvor a servit inclusiv drept spaţiu de înhumare, aici fiind executate şi inscripţii de comemorare a ctitorilor: atât a celor vii, cât şi a celor decedaţi şi înhumaţi aici. După prăbuşirea cornişei, judecând după urmele păstrate în stâncă, aici a fost amenajată o construcţie de lemn cu rosturi similare – de a proteja intrarea în biserică şi în chilii.

A treia etapă constructivă în istoria schitului este legată de numele pârcălabului de Orhei, Bosie. Intervenţia lui a avut loc la puţin timp după intrarea acestei părţi a moşiei Trebujenilor în stăpânire mănăstirească. Este dificil să ne pronunţăm acum asupra faptului de ce anume Bosie a ajuns să intervină la ctitoria familiei pârcălabului Ieremia (în caz dacă acceptăm ipoteza ctitoririi schitului de Ieremieşti). Oricum, faptul a putut să se întâmple doar cu asentimentul stăpânului de drept al acestui pământ, mănăstirea Golia.

Intervenţia constructivă de bază operată de Bosie în cadrul schitului (intervenţie finalizată conform inscripţiei ctitoriceşti a acestuia în anul 1665) s-a referit la coborârea substanţială, cu circa 30 de cm a nivelului de călcare a terasei, a bisericii Sfântul Nicolae şi a unor chilii (fapt care a dus la dezafectarea vechilor gropi funerare de pe terasă, urme ale cărora au fost depistate de cercetarea arheologică). Este posibil ca iniţierea lucrărilor respective să fi fost legată de menţionata prăbuşire a cornişei de deasupra terasei.

În cadrul cercetărilor arheologice din anii 1999-2001, pe terasa din faţa bisericii şi a primelor încăperi de la vest de ea, au fost descoperite cinci gropi tombale care au păstrat înhumările propriu-zise, datate conform resturilor ceramice cu secolul al XVII-lea. Trei înhumări aparţin unor persoame mature, cel mai probabil, ctitori ai aşezământului monahal, iar una aparţine unui copil. Încă o înhumare, tot de copil, a fost depistată în interiorul bisericii rupestre. Pe cât se pare, aceştia erau copii ai ctitorilor mănăstirii.

Dacă este să ne referim la inscripţiile de pe pereţii exteriori ai bisericii, acestea s-au păstrat în special datorită „cornişei” de piatră de deasupra, reminiscenţă a tavanului încăperii rupestre menite a adăposti intrarea în lăcaşul de cult.

1) Inscripţia care atesta hramul bisericii rupestre era situată într-o nişă arcuită de deasupra intrării de est în naosul bisericii. Actualmente inscripţia este puternic degradată şi de aceea practic indescifrabilă, desluşindu-se clar doar cele patru rânduri în care ea a fost divizată. Textul ei, „Biserica Ierarhului lui Christos, a Sfântului Părinte Făcător de minuni, Nicolae”, este cunoscut datorită unei consemnări publicate în secolul al XIX-lea.

 Principalele două inscripţii de aici (ca mărime şi complexitate) flanchează portalul de vest, protejat de înger, al bisericii.

2) Inscripţia ctitoricească a pârcălabului Bosie (8 rânduri) se află la stânga de portal. Ea este încadrată într-un chenar asemănător unui sul desfăcut de hârtie, probabil, un cartuş heraldic. Inscripţia este timbrată de o coroană nobiliară deschisă cu trei fleuroane, fleuronul central fiind surmontat de o cruce. Inscripţia este executată într-un panou adâncit faţă de suprafaţa peretelui, astfel curăţindu-se locul de inscripţii mai vechi. Considerăm că aici s-a aflat inscripţia ctitorilor de până la anul 1665 ai schitului Trebujeni/Butuceni.

СЕИ МАНАСТИР// РАБЪ БЖІИ БОСІИ// ПЪРКАЛАБ ѠРХЕѠВ(С)// СЪВРЪШИ СЪ ПОДРU//ЖІЕМ И ЧАДИ СВОИМИ// ВЪ ЧЕ(СТ) ГU БU А Ѡ(Т)//ПUЩЕНІЕ ГРѢХО(В) СВОИ(Х)// СЕЛЕВЯСТРU Л(Т) ЗРОГ

Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, părcalabul de Orhei, împreună cu soţia şi copii săi, spre cinstirea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale. Seleveastru. În anul 7173 (1665)”.

3) La dreapta de portalul menţionat se află o inscripţie lapidară scrisă în limba română (10 rânduri). Ca şi inscripţia pârcălabului Bosie, ea de asemenea a fost executată într-un panou dreptunghiular adâncit faţă de suprafaţa peretelui.

АЧЕ(С)ТU АПИ(С) ЛАU ФЪК//UТЪ ВАСИЛЕ А(Н)ДЕ//ЕСКU(Л) ШИ КU РЪМИРИ//ЦЪ ЛЕКА  ИЛЕЛЕ ЛИ// КОСТАТИ(Н) ВО(Д) КЪ(Н)Д А() ЕРЬ//НА(Т) КРАИНА  ИВАНЧЕ ШИ// А ФО(С)ТЬ СТЕЦЪ ХАТМА(Н)// ЛА КРАИНА ШИ НОИ А(М)// ЕРНАТ() АТНЧЕ АИЧЕ// [ВЪ] ЛТО ЗРЧИ НОЕ(М) К

Acestu zapis l-au făcut Vasile Andeescul şi cu Răzmiriţă Leca în zilele lui Constantin Vodă, căndu au ernat Ucraina în Ivance. Şi au fost Steţă hatman la Ucraina. Şi noi am ernatu atunce aice. În anul 7198 (1689) noemvrie 20”.

Pentru o localizare mai bună în timp, executorii inscripţiei aduc un omagiu domnului de atunci al Ţării Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693), şi menţionează iernatul unui detaşament de cazaci în frunte cu hatmanul lor în localitatea Ivancea. Steţă, hatmanul cazacilor din aşa-numita Ucraină a Hanului, vasal al tătarilor din Crimeea, era o personalitate cunoscută în epocă. Cronicarul Ion Neculce îl menţiona în legătură cu asediul de către o oaste moldo-turco-căzăcească a cetăţii Soroca în anul 1692, ocupate în acel timp de o garnizoană poloneză.

4) La stânga de inscripţia pârcălabului Bosie se află o altă inscripţie executată în panou adâncit (4 rânduri), care, printre alţii, îl pomeneşte pe unul dintre stareţii din secolul al XVII-lea a schitului rupestru.

ПОМЕНИ ГИ Е(Р)МОНА(Х) ТОХИ(Л)// ІЕ(Р)МОНА(Х) ВА(Р)ЛА(М) ЕГУМЕ(Н)// И СНЬ ЕГО ЕРЕ(Н) ПО(П) ЕНАКІЕ// Ѡ(Т) КОТЕЛНИ(Ч)

Pomeneşte doamne pe ieromonahul Tohil, pe ieromonahul Varlam, egumenul, şi pe fiul lui, preotul popa Enachie din Cotelnici”.

5) O altă inscripţie-pomelnic (3 rânduri) se află sub inscripţia în limba română din anul 1689, fiind parţial distrusă de aceasta:

… МОНА(Х) ЕРЕН ДІѠНІСИЕ БИВ ПО(П) СТЯ(Н)// …Ф(Т) ЕЛ(П)ТЕМИА И ЧА Н(Х)// …ІАНЖІА(ТС)? ГАХІА И ЧАДА И(Х) СИМЕѠ(Н) МАРИЯ// [ПИ]СА(Л) ЕРЪМОНА(Х) А(ХА)РІЯ БІВ И ПО(П) ФОКА

… monah. Iereu Dionisie. S-a tâmplat popa Stan. … Elptemia şi copiii lor. … Gahia şi copiii lor Simeon, Maria. A scris ieromonahul Zaharia. S-a tâmplat şi popa Foca”.

6) Mai jos de inscripţia pârcălabului Bosie se află inscripţia unui călugăr sau a unui ctitor (2 rânduri), care, judecând după blazonul prezent aici, era de provenienţă nobilă. Cele patru cuvinte ale inscripţiei s-au păstrat rău, degradate fiind din cauza eroziunii suprafeţei pietrei.

Blazonul reprezintă un scut oval inclus într-un cartuş ornamental. În centrul câmpului scutului se află o figură geometrică, formată de combinarea herbului polonez Awdaniec (Lękawa) şi a crucii Sfântului Antoniu, ce are un al doilea demibraţ senestru. Figura este însoţită sus de monograma lui Christos, jos de litera M, în dextra de litera B, în senestra de litera H (sau N).

7) La dreapta de inscripţia conducătorilor schitului se află încă o inscripţie-pomelnic (7 rânduri). Textul ei este plasat într-un chenar derptughular cu colţurile tăiate, încadrat de un alt chenar de forma unui scut cu terminaţie triunghiulară în partea superioară şi inferioară. Vârful superior al scutului este încununat de o cruce, spaţiul triunghiular de desubt fiind marcat de monograma lui Christos.

ПОМЕНИ ГИ// ДША РАБ(U)// БЖІИ КИРИК// СЪ ПОДРUЖІЕ(М)// И РАБъ БЖІИ ТОДЕР// Ѡ(Т) КРЪШЪНЪШАНІИ// В Л(Т)

Pomeneşte Doamne sufletele robilor lui Dumnezeu Chiriac cu soţia, robului lui Dumnezeu Toader din Crăşănăşani. În anul.”

8) Vis-a-vis de inscripţia lui Chiriac, de cealaltă parte a intrării arcuite de lângă iconostasul bisericii, mai existase o inscripţie-pomelnic executată din punct de vedere compoziţional practic similar. S-a păstrat doar partea superioară a chenarului încununat de cruce şi monograma lui Christos, precum şi partea superioară, actualmente indescifrabilă, a literelor primului rând al inscripţiei. Inscripţia a dispărut, fiind distrusă împreună cu fragmentul de rocă în care a fost tăiată.

9) Sub inscripţia conducătorilor aşezământului monastic se află inscripţia lui Simion (2 rânduri). Aceasta este cea mai veche inscripţie datată păstrată aici. Ea certifică existenţa schitului rupestru şi înaintea intervenţiei ctitoriceşti a pârcălabului Bosie şi este o dovadă în plus că intervenţia lui nu s-a referit la modificarea parametrilor exteriori ai bisericii.

Раб божіи (…) Сімиѡнъ АХНЅ// мца февруаріи Ї дн

Robul lui Dumnezeu (…) Simion. 1656, luna lui fevruarie, în 17 zile”.

10) Semnalăm aici şi o inscripţie de pe suprafaţa dinspre terasă a peretelui dintre încăperile nr.5 şi nr.6 ale schitului, pentru prima dată pusă în valoare de Timur Bobrovski, care ar fi cea mai veche (inclusiv din punct de vedere al tehnicii de execuţie şi al caracterului literelor utilizate) inscripţie a schitului (1492): „ЛТ З + СТАN АНДРЕЯN”.

Cele 9 încăperi de la vest de biserica schitului (chilii, paraclise) de asemenea prezintă urme a câteva etape de prelucrare a spaţiului lor. Printre elementele de interes pot fi menţionate paturile de piatră, vetrele, deschiderile de ferestre, multitudinea de lăcaşuri de la diferite construcţii de lemn (pereţi despărţitori, pereţi exteriori, grinzi etc), care trebuiau să asigure un anumit confort locuitorilor acestor locuinţe rupestre. În acele timpuri pereţii şi tavanul chiliilor erau unse cu lut şi spoite cu var. La fel şi podeaua era acoperită cu un strat egalizator de lut, menit a proteja de degradare suprafaţa stâncii. Pereţii încăperilor au păstrat multe urme de inscripţii şi semne lapidare (cruci de diferite forme şi mărimi, litere separate sau grupate în cuvinte şi propoziţii, cifre de ani ş.a.).

Încăperile „schitului pârcălabului Bosie” se deosebesc net de cele ale complexului nr.1. Dacă cele mai multe încăperi rupestre ale complexul nr.1 sunt situate izolat, la înălţimi şi distanţe dintre cele mai variate una faţă de alta şi faţă de biserica complexului, fapt care denotă o subordonare relativă voinţei conducătorului obştii monahale, atunci în cadrul complexului nr.2 dispunerea tuturor încăperilor la acelaşi nivel, înşirate la distanţă minimă una faţă de alta (sau unite între ele prin deschideri interne) de-a lugul unei terase unice, arată supunerea clară a vieţii monahale de aici unei discipline riguros respectate. Din punct de vedere temporal, „schitul pârcălabului Bosie” reprezintă o a doua etapă în dezvoltarea monahismului de pe teritoriul moşiei Trebujeni, apariţia lui fiind legată de părăsirea de către călugări a încăperilor complexuluii nr.1 şi organizarea pe amplasament nou a unei vieţi subordonate altor principii. Nu excludem continuarea utilizării unor peşteri ale complexului nr.1 de către schimnici, însă aceasta se făcea doar cu permisiunea stareţului şi soborului schitului, nucleul vieţii monahale oricum transferându-se definitiv în încăperile complexului nr.2. Coroborate fiind datele oferite de arhitectura încăperilor rupestre şi de inscripţiile lapidare de aici, acest transfer a avut loc aproximativ în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Săparea complexului în unul dintre orizonturile calcaroase inferioare ale stâncilor butucenene (faţă de încăperile din complexul nr.1 care sunt săpate la înălţimi mult mai mari, cu accesibilitate redusă) ar sugera instaurarea în zonă a unei perioade de relativă siguranţă, dar şi de ridicarea statutului comunităţii monahale, fapt care a impus asigurarea unui acces mai facil către biserică, lucrarea într-un mod mai deosebit a portalului de intrare în aceasta, asigurarea unei înălţimi interioare corespunzătoare a bisericii şi chiliilor, săparea în pereţii chiliilor a unor goluri de fereastră ce prevăd locuri de instalare a ramelor pentru geamuri etc.

Precum am relevat deja, putem vorbi cu certitudine doar despre existenţa schitului în perioada: secolul al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Cu certitudine putem vorbi şi de faptul că spre finele secolului al XVIII-lea schitul nu mai funcţiona. Dovadă este activitatea în această perioadă pe teritoriul părţii de jos a Trebujenilor a călugărilor trăitori pe moşia localităţii învecinate Peştera/Brăneşti, activitate care putea avea loc doar în condiţiile lipsei aici a unei comunităţi monahale proprii.

Drept argument a încetării existenţei schitului Trebujenilor cu mult înainte de finele secolului al XVIII-lea, poate servi şi lipsa oricăror date privind existenţa lui în documentele din arhiva administraţiei eparhiale basarabene. Aceste documente au fost adunate începând cu anii 1809-1812, în ele, într-un fel sau altul, aparând menţionate toate aşezămintele monahale care au activat la finele secolului al XVIII-lea – începutul celui al XIX-lea. Faptul ne îndreptăţeşte să presupunem dizolvarea comunităţii monahale trebujenene grosso modo nu mai târziu de cel de-al treilea pătrar al secolului al XVIII-lea, aceasta, cel mai probabil, fiind iremediabil afectată de unul dintre războaiele sau de vreo epidemie care a bântuit în regiune.

Autor: Dr. Sergius Ciocanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *