Este situată în satul Butuceni, își are începuturile din secolele XV–XVI, când pe locul actualei construcții a existat o bisericuță din lemn. Activitatea mănăstirii a fost strâns legată de schitul rupestru „Peștera”. Pe parcursul următoarelor trei secole nu se găsesc mărturii ale activității schiturilor din zonă. Către sfârșitul secolul XIX viața monahală din regiune a început a fi reanimată. La 1905 mănăstirea Nașterea Maicii Domnului a fost sfințită și redeschisă însă după instaurarea regimului sovietic, mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, inclusiv și schitul rupestru au fost transformate în muzeu în aer liber.

Pe parcursul asupririi sovietice, în anul 1947 inventarul mănăstirii – cărți și icoane, au fost cedate unor mănăstiri din Ucraina, iar în anul 1968 au fost scoase și clopotele, fiind înlocuite cu butelii de gaz. Clopotele actuale au fost aduse recent din Rusia. Actuala obște monahală a fost înregistrată oficial în 1996, iar slujbe au început a fi oficiate din 1998.

Este un complex rupestru situat la sud de promontoriul Butuceni, aflat vis-a-vis de biserica Nașterea Maicii Domnului. Perioada de evoluției și prosperitate a schitului se încadrează între secolele XV – XVIII, dar treptat a fost serios afectat de mai multe cutremure.

În secolul XX din cauza unei explozii complexul, și așa șubred, a fost distrus aproape în totalitate.

Actualmente au fost identificate circa 20 spații ale schitului, structurate în 4-5 nivele, la o altitudine de 70-80m deasupra nivelului apei.

Din cauza pericolului sporit în zona fostului schit al pârcălabului Albu, accesul pentru turiști este limitat.

Situat la înălțimea de circa 15 metri deasupra nivelului apei Răutului, schitul pârcălabului Bosie este compus dintr-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae și nouă încăperi-chilii. Biserica și chiliile de la vest de ea sunt înșirate de-a lungul unei terase înguste, de circa 55 metri lungime, Încăperea bisericii rupestre este produsul a cel puțin trei etape de modelare a spațiului ei interior. Inițial aici se aflau două-trei încăperi, posibil și ele cu rosturi liturgice, însă cu o dispunere spațială diferită de cea actuală. Într-o a doua etapă a avut loc unirea acestor încăperi în una singură, deja cu rosturi clare de biserică. Caracteristicile formale ale portalului (terminația în arc de cerc sprijinit de mici „umere”), evident influențat de arhitectura de zid a timpului, permit concluzia că execuția lui și, implicit, a bisericii rupestre în formele pe care le vedem astăzi, a avut loc nu mai devreme de finele secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea, când în arhitectura Țării Moldovei încep să pătrundă influențe de origine sud-carpatică și levantină (inclusiv la nivelul elementelor de plastică decorativă). A treia etapă constructivă în istoria schitului este legată de numele pârcălabului de Orhei, Bosie. Intervenția constructivă de bază operată de Bosie în cadrul schitului (finalizată conform inscripției ctitoricești în anul 1665) s-a referit la coborârea substanțială, cu circa 30 cm a nivelului de călcare a terasei, a bisericii Sfântul Nicolae și a unor chilii.
Pe pereții exteriori ai bisericii s-au păstrat 10 inscripții (parțial sau în totalitate) – mărturii din diferite perioade ale existenței sale.

În cadrul cercetărilor arheologice din anii 1999-2001, pe terasa din fața bisericii și a primelor încăperi de la vest de ea, au fost descoperite cinci gropi tombale care au păstrat înhumările propriu-zise, datate conform resturilor ceramice cu secolul al XVII-lea. Trei înhumări aparțin unor persoane mature, cel mai probabil, ctitori ai așezământului monahal, una aparține unui copil. Încă o înhumare, tot de copil, a fost depistată în interiorul bisericii rupestre. Cel mai probabil, aceștia erau copii ai ctitorilor mănăstirii.
În al treilea pătrar al secolului XVIII comunitatea monahală a acestui schit a fost dizolvată, cel mai probabil, fiind iremediabil afectată de unul dintre războaiele sau de vreo epidemie care a bântuit în regiune.

Aflat la marginea de nord a satului Butuceni, complexul monastic este alcătuit din două unități de bază: Biserică și corpul de chilii monahale, iar pe suprafața promontoriului Butuceni este instalată o cruce din piatră (sec. XVII-XVIII) și amenajată o Clopotniță (1820). Biserica se află la est de chilii. Este construită în baza unor încăperi mai vechi, urmele cărora se proiectează foarte bine în anumite locuri. Este amenajată de-a lungul versantului, fiind compusă din încăperi tipice spațiilor religioase: altar, naos, pronaos, pridvor și un gang de acces subteran. Lungimea Bisericii este de 14,7 m, iar lățimea de 4,0-8,0 m, înălțimea de 2,6-3,5 m. Complexul de chilii al mănăstirii „Peștera” se află la vest de biserică și este alcătuit dintr-o sală centrală cu 12 încăperi-nișe laterale.

Complexul monastic a funcționat în mai multe etape, care se încadrează între secolele XV– începutul secolului XIX. Între 1816-1904 schitul a fost Biserică parohială a satului Butuceni, după care aceasta funcționa doar în timpul principalelor sărbători creștine – de Paște și Crăciun. În anul 1946 biserica „Peștera” a fost închisă, mai târziu fiind transformată în depozit al colhozului din localitate, în 1968 trecând în gestiunea Complexului muzeal Orheiul Vechi. În anul 1996 biserica schitului a fost ocupată și schitul a fost repus în valoare de către noua comunitate monahală înființată la Butuceni.

Ansamblu monumental edificat în perioada dominației mongole orientativ în anii 1350–1365. Moscheea reprezenta un locaș de cult musulman, iar Caravan-Saraiul un edificiu pentru depozitarea mărfurilor de caravană.

Complexul religios era alcătuit din: incinta – protejată de zidul din piatră, portal – intrarea în moschee, minaret – turnul preoților, mihrab – axa locașului sfânt. Potrivit inscripției în limba arabă: „această moschee a fost construită din porunca evlaviosului binefăcător Alih…san”.

Fortificație din piatră, construită în stil arhitectural tipic oriental orientativ a doua jumătate a secolului XIV. Centru militaro-politic și administrativ al orașului mongol Șehr al-Cedid și orașului moldovenesc, Orheiul Vechi. A fost reședința conducătorului mongol între anii 1366–1369, apoi sediul pârcălabilor de Orhei între anii 1470–1530. Este incendiată de tătari în anul 1510 și demolată la mijlocul secolului al XVI-lea.

Odată cu întemeierea orașului oriental Şehr-al-Geadid, pe teritoriul Orheiului Vechi, au apărut și băile. Baia nr. II sau baia turcească este cea mai mare dintre cele trei băi urbane descoperite în urma săpăturilor arheologice. Tradiția locală a păstrat destinația sa de baie, fixată în documentul din 1574 sub denumirea de feredeu (în limba maghiară – baie turcească).

Intrarea în baie se află dinspre vest, pe unde trecea strada orașului, orientată spre trecerea de peste Răut, cisterna și focarul aflându-se în partea opusă. Fiecare baie are compartimentele asemănătoare băilor romane, care convențional, au fost numite, tepidarium, caldarium și laconicum.

Edificiul palatin de la Orheiul Vechi, cunoscut ca „Palatul Pârcălabului” a fost construit în spiritul arhitecturii orientale, palatul fiind, ca și citadela, elaborat pe baza aceluiași principiu compozițional – mandala.

Palatul se află în interiorul citadelei și a fost cunoscut sub denumirea „Palatul Pârcălabului” în virtutea considerării drept locuință a comandantului militar al cetății Orhei, activitatea căruia a fost atestată între anii 1470 și 1499.

Analiza vestigiilor infirmă utilizarea palatului în perioada statală drept sediu al pârcălabului cetății Orhei (cu excepția unor încăperi), denumirea de palat păstrându-se în conformitate cu destinația sa funcțională și amploarea dimensională.

Construcție de cult, de tip circular (diametrul 9 m), cu rol de observator astronomic și calendar datează orientativ din perioada sec. IV – III î. Hr. Compus din altar din piatră și 21 gropi rămase de la parii de lemn, orânduite în trei cercuri consecutive (3, 6 și 12 cavități).

Cercul interior reprezenta săptămânile mari a câte 10 zile, al doilea – săptămânile mici a câte 5 zile, iar cel de-al treilea – lunile a câte 30 zile.

Citadela reprezintă un centru militaro-politic și administrativ al așezării geto-dacice din secolele VII–II î.Hr. Este amplasată pe culmea promontoriului Butuceni, iar din 1904 Biserica ortodoxă „Sânta Maria” se înscrie perfect în interiorul ei. Citadela de tip palisadă, prevăzută cu zid de piatră și valuri de pământ, are o formă ovală-alungită cu dimensiunile 252×48 m. A fost un important centru comercial al geto-dacilor care facilita schimbul de mărfuri cu grecii pe râurile Nistru și Răut.

În jurul acesteia a fost descoperit un sistem defensiv getic din perioada sec. VII–II î. Hr., alcătuit din 2 citadele și 7 valuri de pământ sau șanțuri adiacente. În părțile extreme ale promontoriului se află vestigiile a trei valuri de apărare – nr. 1, 6 și 10. În partea centrală a promontoriului, în preajma bisericii ortodoxe din 1904, se păstrează urmele unei citadele și ale unor valuri de pământ cu șanțuri adiacente (nr. 2 și 5).

Pe cel mai înalt loc al promontoriului spre est de la biserică, se află urmele unei fortificații semicirculare de circa 250 x 150 m, delimitată de 3 valuri concentrice. Cele mai vizibile vestigii de fortificații sunt: valul nr. 10 (lungimea de 364 m, înălțimea de 3 – 8 m), șanțul nr. 3 (adâncimea – 3 m) și traseul citadelei (lățimea – 2 m).

Reprezintă o cetate de pământ din perioada secolelor V-II î. Hr. și aparține culturii geto-dace. În unele sectoare ale așezării sporadic se întâlnesc vestigii medievale din secolele X-XII și XV-XVI. La etapa actuală suprafața fortificației este acoperită integral de pădurea Trebujeni aflată în aria protejată a rezervației, amplasată la distanța de 1,4 km de la localitate.
Cetatea se află pe un promontoriu înalt de tip „pinten” orientat de la sud spre nord. Malurile promontoriului în partea de est și de vest reprezintă pereți stâncoși aproape verticali, în partea de nord botul promontoriului reprezintă o pantă destul de abruptă, iar în partea de sud spațiul este deschis, fiind liber pentru acces.

Lungimea cetății pe axa nord-sud este de circa 210 m, iar pe axa est-vest (latura de sud) de circa 280 m., suprafața incintei cetății este de 3,5 ha, în exterior aceasta este înconjurată de două valuri de protecție de 2 metri înălțime și șanțuri la fel de adânci, suprafața totală a teritoriului dintre ele și cel al cetății fiind de 6 hectare.

Cunoscut sub numele de „Gospodărie Tradițională”, reprezintă un complex tipic de arhitectură vernaculară din secolul XIX. Gospodăria este compusă din casă, bașcă, beci, lozniță, râșniță, coteț, ogradă, grădină, zid și poartă. Casa acoperită cu stuf, reprezintă elementul central al gospodăriei, fiind prevăzută cu prispă, tindă, dormitor și cămară. Dormitorul este prevăzut cu un cuptor, sobă și lejancă pentru dormit, iar în cămara sunt păstrate covoare, haine de sărbătoare și lăzile cu zestre – piesele manuale create de gospodinele zonei.

Streașina casei este susținută de stâlpi din piatră cu capitel în formă de coarne de berbec. Aceste elemente artizanale ale caselor tradiționale Moldovenești sunt piese valoroase ale culturii locale păstrate până în ziua de astăzi care merită memorate și prezentate generațiilor.

Muzeul și expozițiile sale sunt structurate în jurul epocilor istorice și reflectă toate etapele importante ale civilizației umane la Orheiul Vechi, de la Paleoliticul târziu (cca. 30 – 20.000 î.Hr.) până la Evul Mediu târziu.

Sala de Expoziție a fost inaugurată în anul 2003 și reunea vestigii arheologice reprezentând diferite epoci istorice descoperite în zona Orheiul Vechi, cu 2 expoziții permanente. Din anul 2020 Sala de Expoziții a suferit modificări și recondiționări, iar printr-un ordin intern a fost creat Muzeul de Arheologie și Antropologie, a căror expoziții permanente au fost îmbogățite cu materiale arheologice și antropologice – circa 186 piese și 2 schelete umane.